Primul din cei șapte copii ai familiei Zamfirescu.

Duiliu Zamfirescu își petrece copilăria la țară, cunoscând îndeaproape viața satului și nutrindu-se din belșug cu frumusețile zăvoaielor și ale crângurilor, a căror imagine va fi reținută cu deosebită fidelitate.

La Focșani, unde era casa părintească, Duiliu Zamfirescu urmează cursul primar și patru clase gimnaziale la liceul „Unirea”. Continuă să studieze la București, iar în 1876 se înscrie la Facultatea de Drept. Dornic să-și formeze o cultură literară cât mai temeinică, el audiază în anul I și cursurile Facultății de litere. Este anul în care așterne filele unui caiet întreg cu poeme romanțioase și când se hotărăște să treacă pragul unei redacții își încearcă norocul la revista Ghimpele, celebră prin colaborarea lui Caragiale, unde apar, în 1877, câteva poezii semnate D.L.Zamfirescu și în 1878 la ziarul Războiul.

Adevăratul debut se produce peste câțiva ani, în 1880. Până la această dată, Duiliu Zamfirescu trăiește însuflețit anii războiului pentru independență, care vor lăsa urme adânci în opera prozatorului. Nuvele ca Locotenentul Sterie, Frica, și mai cu seamă romanul În război, al treilea din ciclul Comăneștilor, sunt ecouri directe ale victoriilor de la Grivița și de la Plevna.

Deși atras tot mai stăruitor de farmecele poeziei, Duiliu Zamfirescu e nevoit să-și inaugureze cariera juridică pentru care se pregătise. Numit supleant la judecătoria de ocol din Hârșova, apoi procuror la tribunalul din Târgoviște, tânărul îți dă seama curând că n-are nici o vocație de „împărțitor al dreptății”. De aceea, în 1881, demisionează, spre a se dedica publicisticii și literaturii, domenii pentru care chemarea lui se manifestă irezistibil. Întors la București, unde va publica ani la rând, până în 1884, cu pseudonimul hispanizat Don Padil. În România Liberă, Duiliu Zamfirescu publică nuvele scurte, însemnări memorialistice, articole consacrate unor figuri de seamă ale literaturii române (Alecsandri, Macedonski, Bolintineanu).

După ce în 1883 tipărise primul său volum, Fără titlu, în care adunase versuri și proză, și în 1884 primul său roman În fapta vieții, în 1885 Duiliu Zamfirescu intră funcționar în Ministerul de Externe. În același timp este și profesor de limba română la liceul „Sfântul Gheorghe”. Va deține aceste posturi până în 1888, când îi apare volumul Novele și când în urma unui examen, e numit secretar de legație la Roma. De aici înainte, în viața și activitatea lui Duiliu Zamfirescu începe o nouă epocă, deosebit de bogată pe tărâm literar. Însușindu-și la perfecție limba italiană, traduce din poeții Leopardi și Carducci.

Perioada italiană, însemnând aproape două decenii, rămâne cea mai productivă pentru Duiliu Zamfirescu. Rând pe rând, el își adună recoltele de versuri în volume ca Alte orizonturi (1894), Imnuri păgâne (1897), Poezii nouă (1899), de nuvele ca Novele romane (1895) și încredințează tiparului romane ca Un drum greșit (1888 - 1889), Lume nouă, lume veche (1895) și pe acelea din ciclul Comăneștilor, dintre care vor avea un larg ecou Viața la țară și Tănase Scatiu.

În romanul Viața la țară, intitulat inițial Pe arătură, voia să încerce „a arăta geniul românesc sub toate formele lui... având ca inspirație morală un realism trist, o viață uniformă, dar senină a muncitorului de pământ”. Cartea intenționa să fie „o icoană adevărată a câmpului, sau poate și mai puțin decât atât: o iluzie a mea despre asta”.

După 1909, activitatea literară a lui Duiliu Zamfirescu se află, cu foarte scurte licăriri, în eclipsă. Curând, lumea a fost cuprinsă de vâltoarea primului război mondial, în timpul căruia pier aproape toți fruntașii generației de după Eminescu.

După ce deținuse înalte posturi politice, după ce făcuse să apară ziarul Îndreptarea, și după ce publicase ultimul său volum de versuri Pe Marea Neagră (1919), moare și Duiliu Zamfirescu la 3 iunie 1922, la Agapia. În același an iese de sub tipar volumul O muză conținând, pe lângă alte povestiri, savuroasele amintiri diplomatice, de o remarcabilă grație și finețe narativă.

Elaborat de Mariana Chiș.